zbughi¹ interj. Cuvînt care sugerează o săritură peste un obstacol sau fuga bruscă și neașteptată dintr-un loc. Eu zbughi peste gard, în grădină (DELAVR.). • și zbughia, zbuchi interj. /onomat.

ZBUCHI vb. IV v. zbughi.

ZBUGHI², zbughesc, vb. IV. Tranz. (În expr.) A o zbughi = a fugi repede și pe neașteptate; a o lua deodată la fugă; a o șterge. Sări în lături, jucîndu-se, cu urechile drepte în sus și o zbughi iarăși îndărăt, în desiș. DUMITRIU, N. 148. O luă tiptil pe sub dumbravă, apoi o zbughi în fugă spre bordeie. SADOVEANU, P. M. 222. Abia intră în scorbură, că veverița se repezi. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veverița o prinse de coadă. GÎRLEANU, L. 14. Nu puteam pricepe unde dispărea el în timpul recreației: întotdeauna o zbughea pe poartă cu cîțiva tovarăși. VLAHUȚĂ, O. A. 380. (La imper., uneori cu valoare de interjecție) Zbughi-o = hai, repede, șterge-o. Înjugă boii la car și zbughi-o, băiete, la pădure. ȘEZ. XII 111. – Variantă: zbuchi (CARAGIALE, N. S. 57) vb. IV.

zbughi² interj.