HURUIT¹, URUIT¹ sbst., HURUITURĂ, URUITURĂ (pl. -turi) sf. Sgomotul făcut de roțile trăsurilor pe caldarîm, de ale vagoanelor pe șine, sau de pietrele ce se rostogolesc lovindu-se unele de altele: huruitul roatelor ... răsună clar și prelung (IRG.); s’a auzit uruitul și fluieratul unui tren (BR.-VN.); nu se mai auzea uruitul trăsurilor pe bolovanii uliței (GRL.); se aud huruituri de roate (LUNG.); uruitura și gălăgia speriau păsările crîngurile (DLVR.) [(h)urui¹].

❍ HURUIT², URUIT² adj. p. HURUI² Surpat, năruit, dărîmat.