uluitură¹ sf [At: DDRF / P: ~lu-i~ / Pl: ~ri / E: ului² + -itură] (Îvr) Uluire.

uluitură² sf [At: (a. 1703) DLRV / P: ~lu-i~ / Pl: ~ri / E: ului³ + -itură] (Ban; înv) Mărturisire.

ULUITURĂ s.f. (Ban.) Mărturisire. Spovedania, adecătă uluitură păcatelor. CAT. B, 38; cf. CAT. B, 34. Etimologie: ului + suf. -tură. Vezi și oluit, oluitor, ului, uluită. Cf. u l u i t ă.