toccată (< it. toccata, de la toccare, „a atinge”), lucrare muzicală de virtuozitate* destinată instrumentelor cu claviatură* (orgă*, clavecin* și pian*) și executată solistic. În sec. 14-15, termenul t. desemnează generic piese pentru instr. cu claviatură ale epocii, indiferent de forma acestor piese [suită (I, 1), ricercar*]. A. Gabrieli și Cl. Merulo impun t. cu o structură proprie: o primă secțiune omofonă*, o a doua de virtuozitate – în care abundă succesiunile de note de pasaj* în valori (I, 3) mici, ample formule ornamentale*, figuri* complementare etc. – și o secțiune finală, culminantă, fugato*. Dezvoltarea fiecărei structuri componente – sub influența sonatei* a tre și a suitei* (Al. Scarlatti) – conduce la scindarea t. în mișcări independente (de unde asocierea, devenită clasică, de t. și fugă*). T. este cultivată cu precădere de compozitorii Paolo Borrono, Froberger, Frescobaldi, Merulo, A. Gabrieli, Al. Scarlatti, D. Scarlatti, J.S. Bach. T. modernă, puternic influențată de stilul pianistic romantic, solicită în cel mai înalt grad virtuozitatea interpretului rămânând o piesă independentă (ex. la Prokofiev, P. Constantinescu) sau ca parte de ciclu (I, 2) (Ravel, Tombeau de Couperin, piesa nr. 6; Enescu, mișcarea introductivă din Suita a II-a pentru pian). Prin extrapolare, termenul t. este atribuit unor piese orch. (Cl. Monteverdi, Introducerea operei Orfeo; K.A. Hartmann, finalul Simfoniei a V-a; Villa-Lobos, piesele nr. 2, 8 și 9 din suita pentru orch. Bachianis Brasilieras; T. Ciortea, Passacalia și t. pentru orch.).