supăr sn [At: N. COSTIN, ap. CADE / Pl: ~pere / E: pvb supăra] 1 (Îvr; îs) ~ul Vicăi-Vodă Boală (la oameni) nedefinită. 2 (Îvp) Supărare. 3 (Înv) Pagubă.

SUPĂR s.n. (Mold.) Supărare, necaz. Pentru ca proimiul voroavei mele cu lungimea ceva mai mult supăr să nu aducă. CANTEMIR, IST., apud TDRG. Să facă și unul și altul supăr cu închisoarea. NCL II, 294. Mare jale si supărare au căzut preste toți, făcîndu-li-se supăr de au plătit stupii îndoiți. PSEUDO-MUSTE, apud CADE; cf. PSEUDO-COSTIN, apud CADE și TDRG; PSEUDO-AMIRAS (gl.); NECULCE. apud CADE și TDRG. Etimologie: supăra. Cf. b ă n a t (2), b ă s ă u (3), p o t c ă, p o t i c a l ă (1), s i c l e t.

1) súpăr n., pl. ere. Vechi. Azĭ pop. Supărare, necaz, neplăcere (Let. II, 23, 48, 268).

supăr, supere, s.n. (înv.) 1. boală. 2. (pop.) supărare. 3. pagubă.