sgău (-uri), s. n. – 1. Gaură, concavitate. – 2. Uter, matrice, sîn. – Var. zgău, și der. Lat. căvum, cf. gaură. Alb. zguië (Philippide, II, 742) ar putea proveni din rom. S- ar putea fi expresiv sau urmaș al lat. ex-, cf. Crețu 384. – Der. sgăura, vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), format pornind de la pl. (după Pascu, I, 91 și Candrea, din lat. *excăvŭlāre); sgîi (var. sgăi), vb. (a căsca ochii; refl., a se holba), cf. Candrea (după Cihac, III, 342; din sl. zijati, zijaią „a deschide”; după Pascu, Arch. Rom., VI, 267, de la un lat. excăvῑre); sgîit, s. m. (persoană cu ochi holbați); bîzgoia (var. bîzgîi), vb. (Trans., Banat, a se holba); stăura (var. astăura), vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), în loc de sgăura.