priveghia (ghez, – at), vb. – 1. A sta treaz, a sta de veghe. – 2. A veghea, a păzi. – Mr. privegl’u. Var. privighia și der. Lat. pervĭgĭlare (Pușcariu 1391; Philippide, II, 652). – Der. priveghere, s. f. (veghe, pază; supraveghere; slujbă în ajunul unei sărbători); priveghetor, s. m. (supraveghetor; gardă; bărbătușul priveghetorii; Mold., subprefect, funcție stabilită prin decretul lui Alexandru Cuza, în 24 ianuarie 1859); privighetoare, s. f. (femeie care priveghează; Trans., lumînare care se aprinde la căpătîiul unui mort; pasăre cîntătoare, Erithacus luscinia); priveghiu, s. n. (veghe, pază, pază de noapte; veghere a unui mort, înainte de înmormîntare). Din rom. provine rut. prewetje (Candrea, Elemente, 408), ca și sb. privek „serbare nocturnă”.