PIANOFORTE, pianoforte, s. n., adv. 1. S. n. (Înv.) Pian (1). 2. Adv. (în forma piano-forte; indică modul de executare a unei lucrări muzicale) în mod brusc de la piano la forte. – Din it. pianoforte.

piano-forte (muz.) (desp. pia-) adv.; abr. pf

*piano-forte (it.) (pia-) adv.; abr. pf

piano-forte (cuv. it. „încet-tare”) sau forte-piano. 1. Nume italian dat primului instr. cu taste* și coarde lovite, la care se putea obține gradarea nuanțelor de la piano la forte prin simpla diferență de presiune a degetelor asupra tastelor. Prin abreviere s-a ajuns la cuvântul piano (pian*). 2. Indicație dinamică* prin care se cere o trecere bruscă de la piano* la forte*. Abrev.: pf. V. forte (fp).