olcăi, vb. refl. – (reg.) A se văieta, a se plânge, a se tângui: „Săbiuța ta cea nouă, / Că se rupse drept în două. / Toți prind a se olcăi” (Acta Musei, 2006: 176). – Din olecăi (< olea „aoleu”, interj.).

olcăi, vb. refl. – A se văieta, a se plânge, a se tângui: „Săbiuța ta cea nouă, / Că se rupse drept în două. / Toți prind a se olcăi” (Acta Musei 2006: 176). – Din a se olecăi (< olea „aoleu”, interj.).