OFICIAL, -Ă adj., s. m. I. adj. 1. Care reprezintă o autoritate, un guvern, un stat; care emană de la o autoritate, de la un guvern, de la un stat; stabilit prin lege. Înștiințare ofițială asupra luărei cetăței Rahova. <span style=„font-variant-caps: all-small-caps;”>AR</span> (1829), 213/4, cf. 1382/10, cr (1830), 571/3. Buletinul, jurnal oficial, înștiințează că arenduirea a 12 moșii ale Mitropoliii este să se facă prin mezat. ib. (1836), 25. Știri oficiale. buletin g. (1840), 491/1. Documenturile oficiale și acturile publice... ne lipsesc cu totul. ist. m. xvii/9. Guvernul din București a părăsit acum de mult ideea de a impune... o ortografie oficială. sbiera, f. s. 373. Știința ofițială ca și jurnalismul îneca fortuna noastră în fortuna apusului. russo, s. 95. Reproducem aici textul oficial al memorabilului act. maiorescu, d. ii, 63. Curentele oficiale, oricît de puternice, vor fi covîrșite de geniul poporului, de voința lui, de forța și de frumusețea lui. macedonski, o. iv, 111. Convin și eu că n-ai însărcinări oficiale. sadoveanu, o. x, 187. La el se centralizează toate știrile acuma, cele oficiale, firește. rebreanu, r. ii, 76. Totul trebuie vîndut pe loc, la preț oficial. galan, b. i, 19 ♦ (Despre limbă) Propriu actelor guvernamentale, documentelor administrației de stat; folosit în actele, în documentele administrației de stat. Cum ne-au părăsit limba latină oficială cu stingerea romanilor, asemine și limba slavonă ne lasă cu înființarea staturilor române. russo, s. 71, cf. 70. Ei bine, crezi dumneata că în Germania sau în Franța s-ar tolera un învățător al statului a cărui soție să nu cunoască limba oficială? rebreanu, i. 264. Limba oficială în timpul fanarioților era cea greacă. l. rom. 1959, nr. 3, 92. ♦ Care ține de funcția pe care o : îndeplinește cineva. Sosi și primarul Florea Tancu, sfătos că se găsește în treabă oficială. rebreanu, i. 462. 2. Care se conformează legilor, regulilor, formalităților, tradițiilor (unui stat); aprobat, convenit între autorități; p. ext. fățiș, declarat. Are un haracter oficial. cr (1829), 77¹/4. Bogdan era trădător oficial în privința Turciei. hasdeu, i. v. 15. [Izbutise] a da agenției noastre oficioase un caracter oficial. alecsandri, s. 171. Sfeștania oficială trebuia să aibă loc la ora 9. sadoveanu, o. vi, 196. Mergem în vizită oficială la guvernator. bart, s. m. 21. ◊ (Adverbial) Nu putem frecventa oficial spectacule unde se debitează în limbi străine. caragiale, o. vii, 33. 3. Fig. De o politețe rece, calculată; formal, stereotip. Vocea devenise mai rece, mai oficială. galan, b. i, 171. ◊ (Adverbial) Sănătoasă, mersi, respunse ea politicos și cam oficial. CONTEMPORANUL, VI₂, 119. II. s. m. (Învechit) Funcționar, slujbaș. v. oficiant (2). Osebit dă alți ofichiali mai mici să omorîră și doi polcovnici. dumitrache, 91. Ofichialii curții... făcură de încetă mecterhaneaua. văcărescul, ist. 270, cf. 271. Straile acele ofițărești ce s-au găsit în corabie... era a unui ofichiial englezesc. drăghici, r. 274/8. În acelea regiuni poporul se arunca cu furie nespusă pe familiile domnești, pe medici și pe oficialii de la comitate. barițiu, p. a. i, 573, cf. 142, gAldi, m. phan. 215. – Pronunțat: -ci-al. – pl.: oficiali, -e. – Și: (învechit) ofițial, -ă (pl. și ofițiele ar 1830, 92²/2) adj.; ofichial s. m. – Din lat. officialis, -e, ngr. δφφωαληξ, rus. официалный, germ. offiziell, offizial, fr. officiel.