mores sn [At: ȚICHINDEAL, F. 153/8 / E: ns cf lat mos, moris] (Înv) 1-2 Obicei (rău).

MÓRES subst. (sg.) (Învechit, rar) Obicei (rău). Vreadnică răsplătire și remunerație și plată a omului celui cu mores rău și nemulțemitoriu. ȚICHINDEAL, F. 153/8. Nemica nu e mai cu pagubă . . . fără numai cînd se porneaște răutatea fără de frîu și cînd cel cu mores (nărav) îndărătnic. . . se ține mare întru fărădelegile sale. id. ib. 359/4. – Etimologia necunoscută. Cf. lat. m o s, m o r i s.