miresucă sf [At: MARIAN, NU. 291 / Pl: ~uci / E: mireasă + -ucă] 1-2 (Mar, Trs; șhp) Mireasă (1) (tânără și drăguță) Si: (reg) miresuță (1-2).

MIRESUCĂ s. f. (Prin Maram. și Transilv.) Diminutiv hipocoristic al lui m i r e a s ă (I 1); (regional) miresuță. Miresuca cu cunună Se cunoaște c-a fi bună. MARIAN, NU. 291. Miresucă, după tine Pare-i rău la oarecine. BUD, P. P. 56. Mńiresucă, struț gătat, Vină-ț vremea de plecat La soacră șî la bărbat. T. PAPAHAGI, M. 66. - Pl.: ? – Mireasă + suf. -ucă.