O definiție pentru gălăgire
Etimologice
gălăgi (-gesc, -it), vb. – (Înv.) A face zgomot, a striga, a țipa. Sl., cf. rus. galačitĭ „a certa”, pol. gałuszyć (Cihac, II, 113), de la radicalul glasŭ, cf. glas. – Der. gălăgie, s. f. (zgomot, larmă); gălăgios, adj. (zgomotos; certăreț).
Intrare: gălăgire
gălăgire infinitiv lung
| infinitiv lung (IL107) | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular |
|
|
| plural |
|
| |
| genitiv-dativ | singular |
|
|
| plural |
|
| |
| vocativ | singular | — | |
| plural | — | ||