făcălire vt [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: făcăli] (Reg) 1 Făcăluire. 2 Scoatere a urdei din zer cu un polonic găurit.

făcălíre s.f. (reg.) Acțiunea de a făcăli și rezultatul ei. • pl. -i. / v. făcăli.

făcăli (-lesc, -it), vb. – A bate, a amesteca terciul cu un băț. – Var. făcălui. Creație expresivă, după cum o indică terminația caracteristică -li (pentru valoarea expresivă a acestei terminații, cf. Graur, BL, VI, 91-97), cf. cocoli, mozoli, cu sensuri aproape identice. – Der. făcăleț, s. n. (băț cu care se mestecă, vergea; bleg, tont), pe care Tiktin, Drăganu, Dacor., III, 714 și Scriban îl derivă din mag. fa-kalán „lingură de lemn” și îl consideră drept bază a celorlalți der., ceea ce nu pare posibil; făcălitoare, s. f. (făcăleț, vergea); făcăluitură, s. f. (terci); făcău, s. n. (cep de moară de apă), după ipoteza puțin probabilă a lui Cihac, II, 106, din ceh. valch „piuă”.