† DUTCĂ (pl. -ce, -ci) ‼ DUCE sf. 🪙 1 † Tr.-Carp. Veche monetă de aură în valoare de patru creițari (dispărută în a doua jumătate a veacului al XIX -lea): alți bani nu prea erau, fără cît copeice și dutce de cite 4 bani (N.-COST.); se pomenește și de jumătăți de ~, în valoare de 2 creițari: se ruga... să nu-i jupească toate spatele, ci numai ca de o ducă de 2 grițari (SB.) ¶ 2 Maram. Vechi monete de argint în valoare de 10 și de 20 de creițari: Na, mîndră, ține-mi tașca, Că am două dutce ’n ea, Da ne-om duce și le-om bea (BRL.) comp. DUPCĂ [rut. dudok, -d k a, pol. d u d e k, -d k a, ung. d u t k a < germ. Deut].

Omul învățat o palmă de loc n-are, dar și lumea toată țara lui^[1].
(Adică cel învățat or unde s-o duce își găsește pîinea sa.)

Un pas după altul departe te duce.
(Adică nestînd din lucru, încet, încet, mult înaintezi.)