daina, (duinu), s.f. – (reg.) Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: „Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc” (Bârlea, 1924, II: 190-191). ♦ (top.) Groapa Dainii, fânațe în Rogoz, cf. Daina, nume de familie atestat în Maramureș (Vișovan, 2008). – Var. a lui doină (MDA), în Maramureș, cu valoare de interjecție în cântecele locale: „numele doinei s-ar trage, în acest caz, dintr-o exclamațiune de duioșie, ceea ce ar explica de la sine existența sinonimului litvan daină” (Șăineanu, 1929); din sl. (srb.) daljina „depărtare” (DER); cuvânt trac (Hasdeu, cf. DER); din scr. dvojnica „fluier ciobănesc” și legat de lituan. daina (Cihac, cf. DER); în relație, inclusiv semantică, cu dăina „a legăna” și dăinuș „leagăn”, dar și cu lituan. daina „cântec popular”. Cuv. rom. > ucr. dojna (Candrea, cf. DER).

daina, (duinu), s.f. – Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: „Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc” (Bârlea 1924 II: 190-191). – În relație, inclusiv semantică, cu dăina „a legăna” și dăinuș „leagăn”, dar și cu lituan. daina „cântec popular”.