curător, ~oare [At: VARLAAM, C. 226 / V: ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: cura⁴ + -tor] (Îrg) 1 a Care aleargă. 2 a (D. lichide) Curgător. 3 a Din care curge, izvorăște ceva. 4 a Care se scurge. 5 a Dăinuitor Vz stătător. 6 smf Alergător. 7 sn Tip de caș nedefinit mai îndeaproape. 8 sn (Îs) ~ de caș Roată de caș întreagă.

† CURĂTOR I. adj. verb. CURĂ² Care curge, curgător: pre apa Tibrului, curătoare în marea Albă (M.-COST.); acest izvor de apă dulce și pururea curătoriu (EV.-GOV.). II. CURĂTOARE sf. Hîrdău mare în care curge vinul din teasc sau din călcător; numit și „dejă”: un argat scotea spirt dintr’un poloboc și-l vărsa într’o ~ (D.-ZAMF.).

curătoriu a vz curător

CURĂTOARE 👉 CURĂTOR.

curătór, curătoare, adj.f. (dial.) Curgător: „Să n-am stare ș-așădzare, / Păcum n-are apa-n vale: / Dzâua, noaptea-i curătoare” (Papahagi, 1925: 205). – Din cura „a curge” + suf. -tor (MDA).

curător, curătoare, adj. – (reg.; înv.) Curgător: „Să n-am stare ș-așădzare, / Păcum n-are apa-n vale: / Dzâua, noaptea-i curătoare” (Papahagi, 1925: 205). – Din cura „a curge” + suf. -tor (MDA).