conță sf [At: I. CR. IV, 27 / Pl: ~țe / E: ucr конек] 1 (Țes; Buc) 1 Resturi de pânză. 2 (Mpl) Capăt de pânză.

conță, conțe, s.f. (reg.) rămășiță de pânză; capăt zdrențuros al pânzei.

cónță, conțuri, s.f. (reg.) Partea urzelii de la capătul pânzei care nu se mai poate țese și care se taie când se scoate pânza din război. ■ Atestat în Maram. Istoric, cu excepția localităților din est, unde se folosește sin. oroc. – Cf. conț „bucată”.