colăcer sm [At: GHICA, S. 33 / V: ~el, ~locer / Pl: ~i / E: pbl derivat din colaciu] Flăcău care, împreună cu încă doisprezece flăcăi, însoțește nunta călare, escortând mirele și mireasa, sau numai mirele când se duce să ia mireasa de la părinți Si: brudoș, crainic, chemător, pocănzeu, vătăjel, vestitor, vornic.

COLĂCER sm. Unul din nuntașii cari însoțesc călări pe ginere, când se duce să-și ia mireasa de la casa ei, și cari rostesc la masă colăceriile [colaci].

COLĂCER, colăceri, s. m. 1. Flăcău care, împreună cu alții, însoțește nunta călare, escortînd pe mire și mireasă (sau numai pe mire). S-a întocmit cu colăcerii să fugă toți pe cai. DELAVRANCEA, S. 57. Pe noi colăceri ne-alese: Cu mustățile sumese. TEODORESCU, P. P. 171. 2. Persoană care spune orația obișnuită la nuntă; colăcar (2).

colăcer m. 1. flăcău de țăran care cheamă la nuntă; 2. pl. înainte-mergătorii mirelui, cari se duc de felicită pe mireasă: colăcerii se mai numesc și soli. [După colăcelul tradițional ce se oferă acestor trimiși ai mirelui (v. conăcar)].

colăcel² sm vz colăcer

colicer sm vz colăcer

colocer sm vz colăcer

COLĂCAR = COLĂCER [colac + olăcar].

❍ COLCER sm. Bucov. (MAR.) = COLĂCER.

CONĂCAR sm. 1 ‡ Cel ce îngrijea de conacul, de popasul Domnului, al boierilor sau al demnitarilor cînd călătoreau prin țară ¶ 2 = COLĂCER.

❍ CONĂCAȘ sm. = COLĂCER.

CONĂCER = COLĂCER.

❍ CONOCAR... = COLĂCER...

colăcar m. V. colăcer.