COCOANĂ, CUCOANĂ sf. (pl. -ne) 1 † Maram. Oaș. Copilă, fetiță ¶ 2 Doamnă, femeie de condițiune mai bună (din clasa burgheziei sau a nobleței): doar nu ești cocoană, să-ți faci două ceasuri frizura (CAR.); (P): lenea e ~ mare care n’are de mîncare [comp. ngr. κοκκώνα].

COCOANĂ s. f. v. cucoană.

COANĂ = COCOANĂ.

COCON¹, CUCON sm. 1 † (păstrat în Maram. Oaș.). Copilaș, prunc: cucon iaste omul deca naște pînă la 4 ani (PRV.-MB.) ¶ 2 † (păstrat în Maram. Oaș.) Băiat, băiețel ¶ 3 Copil sau fiu de Domn sau de boier (păstrat încă în limba basmelor și în unele regiuni): l-aș crește ca pe un ~ dacă mi l-ați da mie (RET.) ¶ 4 Domn, titlu de politeță urmat de numele persoanei sau cu numele subînțeles (voc. cocoanei! coane! = Domnule) [comp. COCOANĂ].

COCONIȚĂ. CUCONIȚĂ (pl. -țe) sf. 1 dim. COCOANĂ ¶ 2 Cocoană tînără, domnișoară ¶ 3 Maram. Oaș. Fetiță ¶ 4 Olten. 🐦 = STICLETE.

cocoánă, cocoane, s.f. 1. Copilă, fată, fecioară: „Te-am ibdit, mândrule,-odată, / Fost-am cocoană, nu fată” (Memoria, 2001: 95). 2. Doamnă. 3. Unealtă de lemn folosită la derularea firului de pe fus, pentru a face ghem. De regulă, această operațiune cade în sarcina fetiței (a cocoanei). În cazul în care familia nu are fetiță, se confecționează o cocoană din lemn (Dăncuș, 2010). ■ Sens specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Din cocon, de unde și ngr. kokkóna (Scriban).