bîlbîit², -ă s.m, s.f., adj. (Persoană) care (se) bîlbîie, care vorbește greu, gîngav. Găgăuții și gușații, Bîlbîiți, cu gura strimbă, sînt stăpînii astei nații (EMIN.). ◊ (adv.) Bietul preot, nu că nu știa să citească: vorbea cam bălbăit (ISP.). • pl. -ți, -te. /v. bîlbîi.

BÎLBÎIT, BĂLBĂIT I. adj. p. BÎLBÎI. II. sm. Cel ce bîlbîește: Bîlbîiți cu gura strîmbă, sînt stăpînii astei nații (EMIN.). III. sn. Faptul de a bîlbîi. IV. adv. Cu glas încurcat, cu vorba încîlcită: bietul preot... vorbea cam bîlbîit și se temea să nu rîză lumea de el (ISP.).