bicău s [At: BARTOK, ap. DA / E: nct] (Trs) Plantă furajeră.

bicău, bicauă, (bdicău), s.n. (reg.) Cătușe, piedică; greutăți la picioare (ref. la persoanele întemnițate); obadă: „Fetele de pe Vișauă / Pun găinile-n bicauă / Și-așa le face să oauă” (Brediceanu, 1957: 70). – Din bică „pietricică” + suf. -ău, cu sensul inițial de „pietroi, greutate”.

bicău, bicauă, (bdicău), s.n. – (reg.) Cătușe, piedică; greutăți la picioare (ref. la persoanele întemnițate); obadă: „Pușca nouă ruptă-n două / Și pe mine în bicauă” (Bârlea, 1924: 13); „Fetele de pe Vișauă / Pun găinile-n bicauă / Și-așa le face să oauă” (Brediceanu, 1957: 70). – Din bică „pietricică” + suf. -ău, cu sensul inițial de „pietroi, greutate”.

bicău, bicauă, (bdicău), s.n. – Cătușe, piedică; greutăți la picioare (ref. la persoanele întemnițate); obadă: „Pușca nouă ruptă-n două / Și pe mine în bicauă” (Bârlea 1924: 13); „Fetele de pe Vișauă / Pun găinile-n bicauă / Și-așa le face să oauă” (Brediceanu 1957: 70). – Et. nec.