Micu v. Inochentie Micu (Klein).

MICU (CLAIN) 1. Ioan Inocențiu (1692-1768, n. Sasu, jud. Sibiu), iluminist român, deschizătorul luptei politice a românilor din Transilvania. Fiu de oier. Studii la Cluj și Târnavia (azi Trnava, în Slovacia). În calitate de episcop greco-catolic (1729-1751), pornind din cadrele bisericii, a întreprins o complexă și cutezătoare luptă pentru ridicarea poporului său sub toate raporturile, înainte de toate politice, pentru încetarea situației lui numai de „tolerat” pe pământul patriei și ridicarea acestuia la condiția de națiune politică, în virtutea numărului și a sarcinilor pe care le poartă, a greutății și utilității lui în stat. Dar și în temeiul dreptului său istoric: originea romană, prioritatea și continuitatea viețuirii sale pe acest pământ. În consecință, a militat pentru reprezentarea lui corespunzătoare în organele de guvernământ, în dietă, în instituții. A luptat pentru ridicarea și dotarea clerului, pentru drepturile poporului la meserii, la școală, la funcții, pentru ușurarea sarcinilor iobăgești, reducerea robotei. Venind cu un nou concept de națiune, incluzând în ea și masele aservite, cu revendicarea ridicării la națiune politică a unui popor repudiat până aci de națiunile politice consacrate ale țării, a trebuit să înfrunte 15 ani în șir ostilitatea lor acerbă, prin nesfârșite petiții, întâmpinări, demersuri personale, memorii, inclusiv un amplu „Supplex Libellus”, la Guvern, în dietă, la Curte. Lupta sa însă depășind mult și intențiile regimului imperial, agitând și masele populare, I.M. a devenit în cele din urmă incomod, indezirabil. Chemat în 1744 la Viena și pus sub acuzație, a luat în taină, spre a cere sprijinul papei, drumul Romei, de unde apoi împărăteasa nu i-a mai îngăduit, împotriva tuturor insistențelor sale și ale poporului său, nicicând revenirea; a rămas un exilat, iar în 1751 a fost silit să abdice. A continuat însă și din depărtare să agita lupta de acasă. I.M. a conceput programul politic al românilor din Transilvania, el i-a fixat, durabil, și argumentele fundamentale. Programul său politic a indicat și sarcinilor științei Școlii Ardelene; pe firul lui va apărea, după 50 ani, Supplex Libellus Valachorum de la 1791. 2. Samuil M. (1745-1806, n. Sadu, jud. Sibiu), filolog și istoric iluminist român. Nepotul lui M. (1). Unul dintre corifeii Școlii Ardelene. Studii la Blaj și la Institutul Pazmanian din Viena. Prof. la Blaj. Coautor la Supplex Libellus Valachorum și autor a peste 60 de lucrări pe teme diverse. Scrieri istorice („Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae...”, „Scurtă cunoștință a istoriei românilor” și „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor...”) în care susține originea romană și continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu. Autor al primei gramatici tipărite a limbii române („Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, în colab. cu Gh. Șincai). În „Carte de rogacioni...” (1779) a folosit, pentru a întâia oară în istoria tipăriturilor românești, alfabetul latin. A redactat un dicționar român-latin care a stat la baza „Lexiconului de la Buda”. Traduceri și prelucrări de opere iluministe, științifice, filozofice („Loghica”, „Legile firei”, „Învățătura metafizicii”, „Politica sau filozofia cea lucrătoare”) și literare; dintre cele religioase, cea mai importantă este „Biblia” (1795).

MICU, Dumitru (n. 1928, Bârsa, jud. Sălaj), critic și istoric literar român. Prof. univ. la București. Monografii („G. Călinescu – între Apollo și Dionysos”), sinteze („Început de secol”, „Gândirea și gândirismul”, „În căutarea autenticității”, „Scurtă istorie a literaturii române”). Versuri.

MICU, Mircea (1937-2010, n. Vârșand, jud. Arad), scriitor român. Versuri („Poeme pentru mama”, „Murind pentru prima oară”) și proză („Patima”, „Semnul șarpelui”) în care tratează temele grave ale existenței într-un registru ironic. Dramaturgie („Avram Iancu”). Parodii.

Inochentie Micu (Klein) (1692-1768), episcop greco-catolic de Alba-Iulia, n. la Sadu, jud. Sibiu, militant pentru obținerea și respectarea drepturilor clericilor români care se uniseră cu Roma, deschizătorul luptelor politice ale românilor din Transilvania. În urma numeroaselor petiții și memorii, a devenit indezirabil guvernanților și în 1744 a fost chemat la Viena să se disculpe de acuzațiile ce i se aduceau. De aici a plecat pe ascuns la Roma spre a cere sprijinul papei, sprijin pe care nu l-a obținut. În 1751 a fost silit să renunțe la scaunul de episcop și a murit ca un mucenic după crunte suferințe. Este îngropat la Roma.

MOLDOVAN-MICU, Ioan (1833-1915, n. Varfalău, azi Moldovenești, jud. Cluj), prelat greco-catolic și om de cultură român. Acad. (1894), profesor la Seminarul teologic și la Gimnaziul superior din Blaj. Vicar capitular al Arhidiecezei Blajului (1892-1895). Unul dintre autorii Pronunciamentului de la Blaj (1868). Membru fondator al Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria (1869). Membru fondator (1861) și apoi președinte al organizației culturale ASTRA (1893-1901). Studii și documente privind istoria Bisericii din Transilvania. („Acte sinoidale ale Bisericii române din Alba Iulia și Făgăraș”). Manuale și dicționare pentru elevi („Dicționărel latin-român pentru începători”). A alcătuit cea mai mare colecție de lirică populară din Transilvania, publicată selectiv de A. Bârseanu și J.U. Jarnik sub titlul de „Doine și strigături din Ardeal”.