Mentor m. 1. Mit. înțelept grec căruia Ulyse încredința educațiunea lui Telemac; 2. fig. sfetnic sau conducător luminat.

Mentor – Astăzi, cuvîntul mentor e un nume comun; cîndva însă a fost, ca și Mecena, un nume propriu. Mentor de la care își trage sorgintea mentorul, a fost numele credinciosului prieten al lui Ulise, care, cînd a plecat în legendara lui expediție, i-a încredințat pe fiul său Telemah și rolul de a-i fi îndrumător în absența sa. Mentor îndeplinindu-și sarcina în mod impecabil, acest nume s-a transformat în renume și apoi în antonomaza care figurează astăzi în toate dicționarele lumii. Prin sfaturi înțelepte, prin metoda persuasiunii, prin mijloace blînde l-a condus pe Telemah pe călea dorită, chiar și atunci cînd îi lăsa inițiative proprii. Astfel, Mentor, dînd impresia că e o simplă călăuză, era în fapt adevăratul cîrmaci. De aceea, astăzi numim mentor pe un îndrumător cu experiență, înzestrat cu puterea de a-și impune voința și care, de obicei, cu duhul blîndeții, călăuzește pașii unor tineri sau chiar ai unora mai vîrstnici în diferite domenii de activitate. Expresia e folosită îndeosebi în sens pozitiv (cînd mentorul confirmă obîrșia acestui nume) și – mai rar – în mod critic (cînd o dezminte). Criticul G. Ibrăileanu era considerat „ideologul și mentorul « Vieții românești »”. LIT.