Laura f. femeie celebră prin frumusețea ei, imortalizată de Petrarca, moartă de ciumă în 1348.

Laura Prenume feminin modern, răspîndit, apreciat și destul de frecvent în onomastica noastră actuală, Láura (pron. La-u-ra) are o istorie interesantă și elocventă în ceea ce privește capacitatea literaturii de a impune și susține vreme îndelungată un nume personal. În epoca imperială romanii foloseau cognomenul masc. Laúrus, considerat de marea majoritate a specialiștilor drept o formație pe baza subst. laurus „laur” (pentru Laurus, frecvent în Galia, a fost propusă și o etimologie celtică), lucru perfect explicabil dacă luăm în considerație valoarea laurului în antichitate. Consacrat lui Apolo și renumit prin forța sa purificatoare, laurul încununa frunțile învingătorilor în lupte sau în jocuri ale poeților, împăraților (de aici cuv. laureat). Corespondentul fem. Laúrea, probabil o traducere a gr. Dáphne (→ Dafina), devenit mai tîrziu Laúra (pron. Lau-ra), a avut șansa de a deveni celebru, încă din sec. 14, datorită nemuritoarelor poezii de dragoste ale lui Petrarca. Cunoscut astăzi în toată lumea ca nume al iubitei marelui poet italian, cîntată în cele 366 de compoziții ale culegerii numite Canzoniere sau Rime, Láura se bucură de o favoare deosebită în lumea modernă, foarte receptivă în ceea ce privește onomastica literară. Cu totul alta a fost situația cognomenului masculin; devenit nume independent și preluat de creștini, Laurus ajunge în greacă (Lauros), de aici la popoarele slave vecine și, în sfîrșit, la noi. Cu rare atestări începînd din sec. 16, Lavrie, Lavru, Lavric se întîlnesc cu formele Laur (atestat în 1443), Laor, Lăurel, mai ales transilvănene și de proveniență latino-catolică. După cum se vede, numele nu a fost popular la noi nici în secolele trecute; astăzi, un prenume Laur ar fi o excepție. ☐ Laura aceeași formă în toate limbile popoarelor care îl folosesc; pentru masc. fr. Laur(e), it. Lauro, bg. Lavur, rus., ucr. Lavr etc.