GHEORGHIU, Constantin Vasile (1894-1956, n. Dolhești, jud. Iași), chimist român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Iași. Contribuții în chimia organică (mecanisme de reacție, medicamente chimioterapeutice, coloranți etc.). A sintetizat numeroși compuși cu acțiune tuberculostatică și a contribuit la clasificarea relațiilor dintre structura acestora și activitatea lor fiziologică.

GHEORGHIU, Florin (n. 1944, București), șahist român. Campion mondial de juniori), câștigător a numeroase turnee internaționale. Mare maestru internațional.

GHEORGHIU, Ion (Alin) (1929-2001, n. București), pictor și sculptor român. M. coresp. al Acad. (1993). Inițial peisaje și figuri compoziționale într-o factură postimpresionistă, evoluează treptat către abstracția lirică, concentrându-se asupra unui motiv pe care-l tratează pregnant, formă de afirmare a unui larg și somptuos registru cromatic (ciclurile „Grădini suspendate”, „În jurul lui Arcimboldo”); sculptură („Himere”).

GHEORGHIU, Ion S. (1885-1968, n. Bacău), inginer român. Acad. (1952), prof. univ. la București. Cercetări în electrotehnică și energetică. Contribuții la elaborarea unei teorii generale a mașinilor electrice (a introdus noțiunea de generator unic). A realizat proiectele de electrificare a unor căi ferate (Ploiești-Brașov, Târgoviște-București).

GHEORGHIU, Mihnea (1919-2011, n. București), scriitor și ziarist român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la București. Președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice (1970-1989). Teatrolog și eseist („Scene din viața lui Shakespeare”, „Orientări în literatura străină”). Traduceri.

GHEORGHIU, Miluță (Mihai) (1897-1971, n. Iași), actor român. Cunoscut mai ales prin rolurile în travesti din comediile lui V. Alecsandri („Chirițelor”).

GHEORGHIU, Ștefan (1879-1914, n. Ploiești), militant socialist român. A contribuit la organizarea primelor sindicate, a Uniunii Socialiste din România (1907) și la reorganizarea Partidului Social-Democrat din România (1910).

GHEORGHIU 1. Ștefan G. (1926-2010, n. Galați), violonist român. Prof. univ. la București. Interpret profund al repertoriului național (G. Enescu, P. Constantinescu) și universal (Beethoven, Brahms). 2. Valentin G. (n. 1928, Galați), pianist și compozitor român. Frate cu G. (1). Elev al Constanței Erbiceanu și al lui M. Jora. Lucrări simfonice (două simfonii, un concert pentru pian) și de cameră (sonate, un trio, lieduri). Sensibilitatea deosebită, sunetul catifelat, tehnica desăvârșită l-au consacrat ca remarcabil, interpret, mai ales al repertoriului romantic (Schumann, Grieg, Listz) și românesc (P. Constantinescu).

GHEORGHIU, Tony (1926-1961, n. Buzău), grafician, pictor și scenograf român. Autor al decorurilor și costumelor unor spectacole de succes („Macbeth”, „Hoții”, „Văduva isteață”, „Ioan-Vodă cel Cumplit”).

GHEORGHIU, Traian (1887-1968, n. Craiova), fizician român. Membru coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la București. Lucrări de fotoelectricitate, spectroscopie și studii asupra semiconductorilor. Op. pr.: „Cercetări asupra bachelizării lemnului”, „Teoria câmpului electromagnetic”.

GHEORGHIU, Val (n. 1934, Dorohoi), pictor și scriitor român. Temele picturii sunt împrumutate din folclor și lumea teatrului, având uneori accente expresioniste („Vizita bătrânei doamne”). Proză fantezistă („Arlechin în iarbă”, „Viețile după Vasari”).

GHEORGHIU, Virgil Constantin (1916-1993, n. Războieni, jud. Neamț), scriitor român de expresie română și franceză. Stabilit în Franța (1945), unde a devenit preot. Econom stavrofor al Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Publicistică pe teme de război („Ard malurile Nistrului”). Romane reflectând propria experiență a înstrăinării și suferinței („Ora 25”, ecranizat de studiourile americane) sau evocând paradisul pierdut al spiritului și pământului natal („Nemuritorii de la Agapia”, „Sacrificații Dunării”, „Dumnezeu la Paris”).

GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ v. Onești.

GHEORGHIU-BURLACU, Angela (n. 1954), soprană română. Voce de mare forță și expresivitate, cu o vibrație timbrală subtilă, rafinată. Carieră internațională pe toate marile scene ale lumii în opere de Verdi, Puccini, Donizetti ș.a. („Falstaff”, „Boema”, „Turandot”, „Elixirul dragostei”).

GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe (1901-1965, n. Bârlad), om politic comunist român. Muncitor electrician. Militant de la începutul anilor ’30, unul dintre conducătorii grevei muncitorilor de la Atelierele C.F.R. „Grivița” – București. Arestat în vara anului 1933, este judecat și condamnat de către autorități la 12 ani de muncă silnică și deținut la Văcărești, Aiud, Doftana ș.a. După 23 august 1944, ministru în mai multe rânduri. Secretar general (1945-1954) și prim-secretar (1955-1965) al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Prim-min. (1952-1955). Președinte al Consiliului de Stat (1961-1965). Exercitând timp de aproape 20 de ani puterea supremă în stat și în partid, G.-D. a instaurat în țară un regim totalitar, de represiune polițienească, căruia i-au căzut victimă o mare parte a elitei politice, militare și culturale ale țării, participanții la Rezistența anticomunistă, precum și sute de mii de oameni nevinovați (țărani, membri ai partidelor istorice, slujitori ai bisericilor ortodoxă și unită ș.a.), iar în cadrul luptei pentru putere din sânul propriului partid, chiar și unii fruntași comuniști. După 1958, în plan extern, G.-D. a evoluat treptat spre distanțarea de U.R.S.S. și obținerea unui statut de relativă autonomie politică și economică, marcată prin respingerea categorică a planurilor sovietice de integrare economică a țărilor membre ale C.A.E.R.-ului, de transformare a României într-un hinterland agricol, cât și de refuzul de a mai seconda Moscova în tendința ei hegemonică asupra mișcării comuniste internaționale, apropiindu-se în același timp de China și de țările capitaliste dezvoltate. Reorientarea politicii externe a coincis cu semnificative mutații în politica internă, care și-au găsit expresia în atenuarea regimului represiv și eliberarea deținuților politici, în declanșarea unei campanii de desovietizare a țării, precum și în recuperarea, reabilitarea și punerea în circulație a valorilor naționale, dar fără să fie urmate de introducerea unor reforme reale și de democratizare a vieții sociale și politice.