motăcină sf vz mătăcină

MĂTĂCINĂ, mătăcine, s. f. Numele a două plante erbacee aromatice: a) plantă meliferă, originară din Siberia, cu frunze lanceolate și cu flori albastre sau albe, cultivată ca plantă ornamentală și pentru florile ei bogate în nectar (Dracocephalum moldavica); b) roiniță². [Var.: mătăciune s. f.] – Din bg. maticina, scr. matočina.

DRACOCEPHALUM L., MĂTĂCIUNE, fam. Labiatae. Gen originar din America de N, Europa, 40 specii, erbacee, perene și anuale, lemnificate la bază. Frunze nedentate, dentate sau palmat-sectate, cruciat-opuse sau verticilate, fără stipele. Flori hermafrodite, albastre, purpur sau albe (caliciul; tubulos cu 15 nervuri și 5 lacinii bilobate, labilul superior cu un dinte mare, cel inferior cu 4 dinți înguști, mici, tubul corolei cu limbul bilabiat, buza superioară foarte concavă, cea inferioară erectă, trilobată, 4 stamine), în buchete, în axa frunzei sau în spic terminal. Bractee în formă de frunze dentate.

MĂTĂCINĂ s. (BOT.; Dracocephalum moldavica) (rar) melisă, (reg.) roiniță, bosioc-de-munte, busuiocul-stupului.

MĂTĂCINĂ s. v. melisă, roiniță.