Dafina Prenumele fem. Dáfina este apropiat de marea majoritate a vorbitorilor limbii române de numele arbustului dáfin (laurus nobilis), originar din Asia Mică, cunoscut la noi mai ales datorită frunzelor sale aromate, folosite drept condiment (regional „dafin” este folosit și cu sensul de „salcîm”). Apropierea nu este greșită pentru că într-adevăr, la origine, acest nume personal are la bază numele plantei, numai că Dafin și Dafina nu sînt create în limba română, dar prezența cuvîntului comun a sprijinit răspîndirea și popularizarea numelor personale. Forma masc. Dáfin este atestată în documentele Țării Românești încă din anul 1502, iar Dafina sau Dahina era numele soției lui Dabija Voievod, domn al Moldovei între 1661 – 1665. Formele românești corespund perfect bg. Dafin și Dafina (cu diferite forme și hipocoristice împrumutate de la greci). Cu atestări foarte vechi în greacă (la Herodot), antroponimele Dáphnis și Daphne (numele sanctuarului lui Apolo, ridicat de Seleucos Nikator, lîngă Antiohia), ultimul identic cu subst. daphne „dafin, laur”, au trecut și în latină (masc. Dáphinus), unde forma feminină corespunde ca semnificație cunoscutului → Laura (mai vechi Laurea), probabil chiar traduceri ale numelui grecesc. ☐ Cunoscut personaj al mitologiei grecești, Dafne este nimfa iubită de Apolo și transformată în laur de către mama sa Geea, pentru a o scăpa de urmărirea zeului (legenda este povestită de Ovidiu în Metamorfoze). În poemele lui Teocrit și Vergiliu este cîntată trista poveste a păstorului Dafnis, fiul lui Hermes și neîntrecut cîntăreț (pedepsit prin orbire de nimfa trădată în iubire, moare căzînd într-o prăpastie); este subiectul cunoscutei opere Daphnis și Chloe.