Creta f. vechiul nume al insulei Candia (Cretan).

Creta, insulă în Marea Mediterană, în sudul Greciei, unde, pe vremea sfinților apostoli, se aflau și mulți iudei. Aici a propovăduit și sf. apostol Pavel, care a hirotonit ca episcop al Cretei pe Tit, unul dintre colaboratorii săi.

CRETA (KRITI) 1. Ins. grecească în M. Mediterană; 8,3 mii km²; 502,2 mii loc. (1981). Oraș pr.: Iráklion. Relief muntos calcaros. Alt. max.: 2.456 m (vf. Idi). Expl. de min. de fier, mangan, azbest, gips. Cereale, tutun, legume, citrice, măslini. Viticultură. Creșterea animalelor. Turism. Aici s-a dezvoltat strălucita civilizație minoică (sec. 26-25 î. Hr.). V. egeeană, ară ~. Ocupată de romani (sec. 1 î. Hr.), insula a fost stăpînită succesiv de bizantini, arabi, cruciați, venețieni și turci. În 1898 a obținut autonomia în cadrul Imp. Otoman, iar în 1913 a intrat în componența Greciei. 2. Mare în bazinul M. Egee, cuprinsă între arh. Ciclade, Pelopones și ins. cu același nume.

LABIRINTUL DIN CRETA (în mitologia greacă), operă arhitecturală, alăctuită dintr-un număr foarte mare de încăperi și coridoare cu o dispunere atât de complicată, încât ieșirea era aproape de negăsit. Construit de Dedal, în Creta, la porunca regelui Minos, pentru a-l închide pe Minotaur. Teseu a reușit să-l străbată ajutat de firul Ariadnei. Unul dintre simbolurile mitice ale L. este acela al lumii sau al vieții considerate o carceră, ale cărui drumuri întortocheate nu pot duce, în cele din urmă, decât la moarte.