+Cenușăreasa (personaj) s. propriu f. art., g.-d. art. Cenușăresei corectat(ă)

Cenușăreasa (personaj) s. propriu f., g.-d. Cenușăresei

Cenușăreasa – Legenda „Cenușăresei” a fost popularizată de scriitorul francez Charles Perrault, în secolul al XVIII-lea, sub titlul Cendrillon, iar în veacul următor, de către povestitorii germani frații Grimm, sub numele de Aschenbrödel, care are același înțeles. Dar legenda aceasta, atît de cunoscută astăzi pretutindeni, este mult mai veche. „Cenușăreasa” s-a „născut” în Grecia și a apărut pentru prima oară într-o culegere de Povești felurite, făcută de Elianos Sofistul, care a trăit pe la mijlocul veacului al doilea al erei noastre. Indiferent însă de nume, de meridian și de secol, „Cenușăreasa” a fost și a rămas fata persecutată de mama și de surorile ei vitrege, ținută în straie murdare la bucătărie, lîngă vatra cu cenușă și obligată să îndeplinească treburi trudnice. După chipul și asemănarea acestei eroine din basme, Cenușăreasa a ajuns să reprezinte, la figurat, o persoană oropsită, sau o valoare care-i neglijată și lăsată în uitare, în paragină. În acest sens, Victor Eftimiu, arătînd cum în trecut cîrmuitorii țării năpăstuiau cultura și pe slujitorii ei, scrie în „Gazeta literară” (nr. 28 din 1960): „Arta și știința erau niște biete cenușărese, rude sărace și inoportune”. Și într-adevăr, iată ce spuneau poeții Anghel și losif în prologul comediei lor Cometa (1913): „Precum Cenușăreasa sta între celelalte Surori, necunoscută, și neluată-n seamă, Așa stă poezia…” LIT.