Beiuș n. numit de Unguri Belényes, orășel pe Crișul Negru în munții Bihorului, în mijlocul unei regiuni locuită excluziv de Români: 2600 loc. Liceu românesc. Mine de fier și de aramă.

BEIUȘ 1. Depr. tectonică de tip golf, limitată de M-ții Codru-Moma (la SV), masivele Vlădeasa și Bihor (la E) și M-ții Pădurea Craiului (la N), drenată de Crișu Negru cu afl. lui; 825 km². Relief de terese și dealuri rotunjite. Climă blîndă (media termică anuală, 9-10°C); precipitații bogate (800 mm/an). Păduri de fag și stejar; pășuni și fînețe. Expl. de marmură (Vașcău, Moneasa) și de calcare (Cărpinet). Aici se găsesc orașele Beiuș, Vașcău, Nucet, Ștei. 2. Oraș în jud. Bihor, în depr. cu același nume, pe Crișu Negru; 12.318 loc. (1991). Constr. de mașini-unelte și piese de schimb. Fabrică de mobilă și de conf.; mat. de constr.; produse alim.; ateliere de reparații. Centru pomicol. Două biserici (sec. 18). Muzeu etnografic. Menționat prima oară în 1270; declarat oraș liber în 1444; ridicat la rangul de civitas în 1451. Samuil Vulcan a înființat aici în 1828 un gimnaziu greco-catolic superior pentru români. S-a mai numit Beinș.

LAZURI DE BEIUȘ, com. în jud. Bihor, situată în Depr. Beiuș, pe cursul superior al Crișului Negru; 1.973 loc. (2000). În satele L. de B. și Hinchiriș, menționate documentar în 1588, se află bisericile de lemn cu hramurile Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 18, cu picturile interioare din sec. 19) și, respectiv, Înălțarea Domnului (sec. 18, pictată în 1776, cu unele adăugiri din 1926).

MĂGURA BEIUȘELOR, vârf în SE M-ților Pădurea Craiului, reprezentând alt. max. a acestora (1.004 m).