Arcadia f. provincie a Greciei antice, în centrul Peloponezului, locuită de un popor de păstori și privită de poeți ca locașul nevinovăției și al fericirii.

ARCADIA, reg. istorică în Grecia, situată în centrul Peloponesului. Ținutul muntos și izolat al A. a intrat în poezia elenistică și latină ca spațiul unei vieți bucolice, idilice.

ET IN ARCADIA EGO (lat.) și eu am fost în Arcadia – Epigraful unui tablou celebru al pictorului Nicolas Poussin. Arcadia legendară fiind ținutul vieții idilice, patriarhale, expresia mărturisește nostalgia după o fericire pierdută.

Et in Arcadia ego! (lat. „Și eu am trăit în Arcadia!) – exprimă regretul fericirii pierdute. Arcadia, regiune din vechea Grecie în centrul Peloponesului, era locuită de un popor de păstori pe care poeții din antichitate îi socoteau fără de prihană. De aici Arcadia a ajuns să desemneze o țară imaginară cu oameni de o rară puritate în comportarea lor, un fel de rai pe pămînt. Cine pierde o asemenea viață fericită, poate spune: ”Et in Arcadia ego!„ În acest sens expresia a fost folosită ca inscripție la tabloul ”Păstorii Arcadiei„ de ilustrul pictor francez Poussin, și ca epigrat la un capitol din Pseudokyneghetikos de Al. Odobescu. Ea a fost pusă ca moto de Goethe la lucrarea sa Călătorie în Italia, iar Friedrich Schiller, tălmăcind-o în germană, își începe cu ea poezia Resignation (Resemnare): ”Auch ich war in Arkadien geboren„ (în traducerea lui Eminescu: ”Și eu născui în sînul Arcadiei„). Poemul Atque nos! al lui Coșbuc se încheie cu această expresie (la plural): ”Și-mi vine să-mi înalț fruntea și s-o scutur veselos/ Și să strig în lumea largă: « Et in Arcadia nos! »" LIT.