vox sn [At: ȘINCAI, HR. II, 10/33 / Pl: ~uri / E: lat vox] (Ltî) 1 Vot (3). 2 Scrutin.

vox (cuv. lat. „voce”; pl. voces) 1. Voce (2); ex.: v. antecedens („voce anterioară”) – v. subiect. v. organalis și v. principalis – v. organum; voces aequales – v. aequale; quinta vox*. 2. Cuvânt ce intră în componența denumirii unor registre (II, 1) de orgă*; ex.: v. humana; v. coelestis; v. angelica; v. vinnulata; v. acuta. 3. (în sens de „sunet”) Treaptă*; ex.: v. finalis – v. finală; paenultima v.* – v. clausula (1).

paenultima vox (loc. lat. „sunetul penultim”), în tratatele ev. med., sunetul dinaintea sunetului final (ultima vox, vox finalis v. finală) în cadrul unei clausula*. Poate fi la distanță de un ton* (= subton*) sau de un semiton* (= subsemitonium modi*) față de finală. În polif. sec. 13 este prelungit adesea printr-un organicus punctus [care a devenit ulterior punct de orgă; v. pedală (2)].

quinta vox v. quintus.

quintus (quinta vox), denumire dată vocii (2) a cincea într-o lucrare polifonică pe cinci voci. Corespundea întotdeauna ambitusului (1) uneia dintre celelalte patru voci (cantus, altus, tenor, bassus), fără a reprezenta vocea secundă a vreuneia dintre ele. Q. mai apare și sub denumirea de quincuplum sau pars quinta. Sin.: vagans (2). V. res facta.

NESCIT VOX MISSA REVERTI (lat.) cuvântul rostit nu știe să se întoarcă – Horațiu, „Ars poetica”, 390. Scriitorul să chibzuiască îndelung asupra operei lui înainte de a o publica.