OMĂT (pl. -ături, omete) sn. Mold. Bucov. Băn. 🌦 Zăpadă: avea... părul negru ca pana corbului și fața albă ca ~ul (ALECS.); De ce-așterni ~ul iernii peste floarea lui April? (VLAH.); într’o iarnă ninsese atîta, cît mai nu se vedeau șatrele din ~ (SB.); cînd au început să se topească ~urile (SAD.); ducea un drumuleț strîmt peste podețul pe jumătate îngropat de omete (GRIG.) [srb. o m e t „măturătură”].

umắt, s.n. v. omăt („zăpadă”).

omăt, omături, (umăt), s.n. – Zăpadă, nea, ninsoare: „Mare omăt o pticat” (Calendar, 1980: 6); „În anul 1785, în luna lui August au căzut omăt de cătă sară și pe dimineață au înd’ețatu cumu-i ciontu și au degerat toate bucatele, adecă mălaiu și celelalte toate...” (însemnare pe o carte bisericească, din 1771, v. Bârlea, Însemnări: 211-212); „Umătu’ când ptică moale, cătă primăvară, îi îngrășământ la pământ” (Memoria, 2014: 178). Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). – Din vsl. ometǔ „măturare” (Scriban, DEX); din ucr. ovmet (MDA).

omăt, -uri, (umăt), s.n. – Zăpadă, nea, ninsoare: „Mare omăt o pticat” (Calendar 1980: 6); „În anul 1785, în luna lui August au căzut omăt de cătă sară și pe dimineață au înd’ețatu cumu-i ciontu și au degerat toate bucatele, adecă mălaiu și celelalte toate...” (însemnare pe o carte bisericească, din 1771, v. Bârlea Însemnări: 211-212) – Din sl. ometǔ „măturare” (DEX), cf. rus omet „morman” (DER).