ulicău sm [At: GRAUR, E. 39 / Pl: ~ăi / E: uliță + -ău, prin disimilarea lui ț] (Reg) Ulițarnic (1).

ulicắu, ulicauă, (olicău, ulicar), s.m. (reg.) Care umblă brambura; vagabond, pierde-vară, plimbăreț; care bate drumurile: „Auzi, moșule? Du-te și dumneata la lucru, că așa îți vei găsi norocul dumneatale, nu tot hoinărind pe cele uliți ca un ulicău” (Bilțiu, 1999: 153). – Var. a lui ulicău.

ulicău, s.m. – v. olicău („vagabond”).