stihiră (Biz.) (› gr. τò στιχηρόν, din adj. στιχηρόν, ά, όν, „privitor la versete, stihuri”), strofă precedată de un stih*, care se cântă – în stil* irmologic sau stihiraric – la vecernie* (la „Doamne strigat-am” și la Stihoavnă), la utrenie* (la Sedelne* și la Laude), la liturghie* (la „Fericiri”) și în rânduiala unora dintre taine și ierurgii. După conținut, s. sunt: „ale Învierii”, „ale Crucii și Învierii”, ale „Născătoarei”, ale „Crucii și Născătoarei”, „ale martirilor” sau „martirice”, „dogmatice”, „ale Sf. Treimi”, „de pocăință și umilință” ș.a. Cele mai vechi stihiri (tropare) datează din sec. 5-6, compuse de Anatolie Imnograful (sec. 5), Roman Melodul („Dulce-Cântărețul”, sec. 6), Vizantie (Byzantios), Ciprian, Andrei Cyrrus (persul) ș.a.