SPÎRCUIT adj. (Mold.) 1. Sfîrtecat, rupt în bucăți. Alții, de coadele a cai sireapi și nemoliț, cu iute alergătură, tîrîiț și pre a uliților pietre șpîrcuit. CD 1698, 15^v. 2. Distrus, nimicit; risipit, împrăștiat. Spîrcuită oastea și fără nici o tocmeală. M. COSTIN. Decheval văzîndu-și oamenii răsipiți și în toate părțile spîrcuiți..., singur șie ș-au făcut moarte. CANTEMIR, HR.; cf. PSEUDO-MUSTE. Variante: șpîrcuit (CD 1698, 15^v; CANTEMIR, HR.). Etimologie: spîrcui. Vezi și spîrcui. Cf. s t r o p ș i t.