SÎLȚĂ s.f. (Mold.) Cursă, laț. Îmi întinseră silțe picioarelor. DOSOFTEI, apud CADE. Iară dinainte apa îl ocolește, din dreapta și din stîngă malurile cu mreji și cu silțe avea; împănate. CI, 170. ◊ Fig. El organul fărălegii, vasul otrăvii, lingura vrăjbii, tocul minciunilor, silța amăgelii, cursa vicleșugului ... să să facă priimi. CI, 173. Variante: silță (CI, 170, 173). Etimologie: ucr. sylice. Cf. capcană, clucsă, măiestrie, p r u g l ă, zăbroană.