Definiția cu ID-ul 1182364:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

RIMĂ (< fr. rime) Procedeu poetic care constă în potrivirea versurilor în silabele lor finale, începînd cu ultima vocală accentuată; identitatea sonoră a acestora avînd o valoare estetică. Criterii variate au fost folosite de teoreticieni în clasificarea rimei: din punct de vedere morfologic, al căderii accentului, după gradul de armonie, după succesiunea ei în strofă, semantic. Astfel, după căderea accentului, rima poate fi simplă sau complexă. Rima simplă este de două feluri: ultimă sau masculină, cu un singur accent principal pe ultima silabă; Ex. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab... (G. COȘBUC, El-Zorab) penultimă sau feminină, cînd accentul cade pe penultima silabă; Ex. Peste vîrf de rămurele... Trec în stoluri rîndunele... (M. EMINESCU, Ce te legeni) Rima complexă, pe lîngă accentul principal, mai are unul sau mai multe accente secundare, începînd cu silaba antepenultimă. Ex. Codrule, codruțule, Ce mai faci, drăguțule... (M. EMINESCU, Revedere) Rima antepenultimă este folosită pentru efectul ei în general umoristic. Ex. Dar cînd știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. (G. TOPÎRCEANU, Rapsodii de toamnă) În versificația franceză se mai folosește împărțirea rimelor, în funcție de gradul de armonie, în rime sărace și rime bogate. Rima săracă începe cu ultima vocală accentuată, în cea bogată se potrivesc și consoanele dinaintea ultimei vocale accentuate din silabă: Ex. Margarete, scînteioare și aglice Un buchet de flori orfane și calice... (G. TOPÎRCEANU, Sfîrșit de vară) După succesiunea rimei într-o strofă, ea poate fi: împerecheată sau succesivă, atunci cînd întîiul vers rimează cu al doilea, al treilea cu al patrulea; Ex. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și plutind deasupra luncii printre ramuri se despică... (V. ALECSANDRI, Malul Siretului) încrucișată sau alternantă, versul întîi rimînd cu versul al treilea, iar versul al doilea cu al patrulea; Ex. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele, Noapte bună! (M. EMINESCU, Somnoroase păsărele) îmbrățișată, în care versul întîi rimează eu versul al patrulea și al doilea cu cel de-al treilea: Ex. Pășește-n țarină semănătorul Și-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viața nouă, Pe care va lega-o viitorul. (AL. VLAHUȚĂ, Semănătorul) amestecată sau variată, cînd versurile nu sînt dispuse într-o ordine uniformă, rimă folosită îndeosebi în fabulă. Ex. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-întîmplare. Și eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. (GR. ALEXANDRESCU, Cîinele și cățelul) Rima a fost desigur destinată urechii. Poezia clasică a urmărit însă și satisfacerea privirii. În poezia modernă, ea nu mai constituie o necesitate poetică, mulți poeți folosind versurile albe. Ex. Un soare în zenit ține cîntecul zilei, Cerul se dăruiește apelor de jos, Cu ochi cuminți dobitoace în trecere, Își privesc fără spaimă Umbra în albii... (L. BLAGA, În marea trecere) Factor de seamă în structurarea strofei și a versurilor, pe lîngă muzicalitate, rima are și o funcție metrică. În genere, ea delimitează sfîrșitul acestora, iar cuvintele care rimează sînt deseori cele mai semnificative din vers. Pentru marii creatori de poezie, rima nu este socotită doar un auxiliar al poeziei, ci ea se integrează în substanța ei și contribuie din plin la efectul artistic. De aceea, acești poeți cultivă rimele bogate, rima rară, făcînd să rimeze cuvinte foarte felurite morfologic – substantive cu verbe, nume proprii cu nume comune, cuvinte simple cu cuvinte compuse etc. Asemenea rime bogate și rare găsim în poezia lui M. Eminescu. Ex. După vremuri, mulți veniră începînd cu acel oaspe... Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al Iui Istaspe... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) O altă clasificare a rimei este și clasificarea semantică în internă sau interioară, denumită și rimă funambulescă sau extravagantă cuvîntul de la cezură rimînd cu cel de la finele versului, rimă frecventă în distihul elegiac. Ex. Uite fragi – ție dragi.