PUNCTE DE SUSPENSIE (PUNCTE-PUNCTE) s. n. + prep. + s. f. (< lat. punctum, cf. it. punto, fr. point + de < lat. de + suspensie, cf. fr. suspension, lat. suspensio): semn de punctuație constând din trei sau mai multe puncte așezate în linie orizontală (...) pentru a marca o întrerupere în șirul gândirii sau al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. Ele sugerează o pauză mare în exprimare, anunțată de o intonație caracteristică (ascendentă sau descendentă) a comunicării dinaintea acestui semn precum și ritmul lent al gândirii și vorbirii cuiva. P. de s. apar între părțile de propoziție, între propoziții sau chiar între fraze, întrerupând pentru moment sau definitiv comunicarea (în primul caz cu mărirea surprinderii, a efectului urmărit; în al al doilea caz, sugerând cititorului anumite lucruri, invitându-l să gândească mai departe în direcția gândirii scriitorului): „Curg din toate părțile pâraie... parcă-s de spumă... și miroase nu știu cum... dulce...” (M. Sadoveanu); „Ascunde-te... că de nu...” (E. Camilar); „Se mișcă fata... clipește din ochi... își ridică mâna la frunte... își dă frumos părul într-o parte... zâmbește... se scoală...” (I. L. Caragiale). P. de s. pot marca uneori și o vorbire incoerentă: „Arta este, cum am putea zice mai bine? încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc... care are nevoie pentru a fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit, care și acela... în fine... da, în fine...” (I. L. Caragiale).