polimodalism, dispunere simultană a dou sau mai multor linii melodice aparținând fiecare unui mod (1) sau fragment modal distant. Spre deosebire de politonalitate*, a cărei permanentă dificultate este respectarea distanței de cel puțin șapte cvinte* între centri (tonicile*) polarizatori (condiție necesară pentru separarea netă a elementelor tonale și neincluderea lor într-un singur acord*), p. are un câmp mai larg de aplicabilitate, datorită contrastului firesc ce se instaurează între caracteristicile modurilor. Explicația constă în caracterul unic al materialului tonal, variat, într-un caz, prin transpoziție*, și în caracterul divers al materialului modal, variat organic, în celălalt caz, printr-un mecanism de tipul metabolei*. Pe bună dreptate a considerat Messiaen politonalitatea ca pe un caz particular al p. Motivarea p. în conformitate cu gândirea diferitelor epoci – p. având realmente o carieră multiseculară – are puncte de pornire diferite. Astfel, în polifonia* primitivă, era un compromis între monodia* (modală) abia încorporată în țesătura polif. și axioma consonanței* ce trebuia să reglementare orice raport „vertical”. Polif. barocă cunoaște deja restrângerea modurilor la cele două aspecte ale tonalității (2), majorul* și minorul*, dar, în condițiile pedalei (2) sau ale neutrului acord micșorat (v. și triton), nu ignoră cu totul p. Reafirmarea cu vigoare a principiului în muzica neomodală a sec. 20 pornește fie de la formula de faux-bourdon* a unui interval repetat, în speță a celui de terță*, prezentat însă prin false relații în variate ipostaze datorită tocmai concomitențelor polif. a modurilor sau de la formula mixărilor (2), fie prin împletirea, în manieră liniaristă*, a melodiilor, cu modurile lor concurente, cu cadențele (1) lor, ce rămân indiferente față de acordul rezultat.