PIROGRAVÚRĂ (< fr.) s. f. 1. Tehnică de ornamentare a suprafeței obiectelor de lemn, os, piele etc., care constă din incizarea unui desen cu un instrument metalic ascuțit la vârf și înroșit în foc cu un termocauter. P. a fost mult folosită în România, mai ales la începutul sec. 20, pentru ornamentarea unor măsuțe, birouri, scaune etc., fiind considerată a avea o tentă specific națională, inspirată din sculptura decorativă medievală românească. 2. Obiect gravat prin pirogravură (1).