PIȚIGĂIAT, -Ă, pițigăiați, -te, adj. (Despre glasul cuiva; despre sunete) Subțire, ascuțit, strident. Se auzi un glas pițigăiat. ISPIRESCU, L. 100. Pare că și aude fanfarele cîntate pe ton pițigăiat de corul vînătorilor. ODOBESCU, S. III 144. (Adverbial) [Profesorul] țipă pițigăiat, parc-ar fi o femeie: «treci la loc, găgăuță!». DELAVRANCEA, la TDRG. ♦ (Despre oameni și animale; rar ) Slab, firav, plăpînd. Ieșeau toți afară înaintea lui jigăriți... ca niște netoți, subțiratici și pițigăiați, mă rog, leșinați de foame. ISPIRESCU, L. 174. Peste cîteva zile veni alt urs, mai mic și mai pițigăiat. ȘEZ. VIII 133.