passus duriusculus (cuv. lat. „un mers mai aspru”), figură (2) retorică, proprie barocului* și descrisă de tratatele timpului (Ch. Bernhard, J. Burmeister), ca un mers „nenatural”, într-o singură voce (2) sau în două voci (caz în care dă naștere unei false relații*). Tipul cel mai frecvent de p. este pasul cromatic*, coborâtor sau suitor, în cuprinsul unei cvarte*. „Tipar idiomatic” (S. Toduță), p. are implicații mai ample decât numai cele conferite de concepția unei musica poetica, nu atât prin frecvența lui în arta lui J.S. Bach, cât mai ales prin „accepțiunea sa armonică – polifonică – modală” (S. Toduță), constituind un punct de convergență între tonal* și modal*, niciodată abandonat. De aceea cunoaște o reală valorificare în muzica modală a sec. 20, cu deosebire prin transformarea formulei într-un mers tipic de bas (III, 1). O variantă de p. este saltus duriusculus, un salt melodic „mare” de sextă, septimă* sau interval mărit* ori micșorat*.