PĂGUBITURĂ s. f. 1. (Ban., Trans. SV) Osindă. Mulți vor mearge după păgubitură lor. N. TEST. (1648). Ne-ai răscumpărat din păgubitură de vecie. SICRIUL DE AUR. Pĕgubiturĕ. Damnatio. AC, 359. 2. (Criș.) Pieire, moarte. La păgubitură nu va mearge. MOL. 1706¹, 103^v. Etimologie: păgubi + suf. -tură. Vezi și păgubi, păgubie. Cf. p ă g u b i e (1); h a l a l.