OMULEȚ s. m. Diminutiv al lui om. 1. Om mic de statură. cf. polizu. Văzînd la poarta acelor case un omuleț cu statura scurtă și groasă... recunoscu într-însul pe Niculăiță. filimon, o. i, 128, cf. bolintineanu, o. 419, DDRF, barcianu, alexi, w. Se așeză lîngă un omuleț bărbos ca un gnom. c. petrescu, c. v. 127. Un fleac de omuleț, îmi ajunge cu fruntea la umăr. sadoveanu, p. m.78. Văzu... un omuleț subțire și puțin încovoiat. călinescu, e. o. i, 11. Ușa trosni, sări din clampă și în birou țîșni un omuleț. galan, b. i, 6. Se repezi la omulețul vesel din fața lui. t. popovici, se. 34. Atunci văzu venind pe apă un scai, și cînd era în drept cu el, scaiul se ridică-n sus și se face un omuleț numai cît un deget de mare. reteganul, p. p. 57. ♦ (Glumeț) Copil. Înțelese în copilul de alături o îndîrjire încăpățînată și dureroasă, nefirească la asemenea vîrstă și la un astfel de omuleț. c. petrescu, r. dr. 80. 2. Om neînsemnat, lipsit de merite; om cu preocupări mărunte, meschine. În fundul sufletului, același omuleț deșert și de nimica, plin de egoism, ne strigă, gherea, st. cr i, 280. Dar, vai! Mulțămitor tot ți-am rămas, Biet omuleț prin lume pripășit, gorun, f. 29. – pl.: omuleți. – Om + suf. -uleț.