OMNIPOTENȚĂ s. f. Putere nelimitată; atotputernicie. Episcopul seu legitim fără nici o culpă vădită luat la goană, alungat... fără ca scaunul Romei cu toată omnipotența sa din acea epocă să-l ajute, baRițiu, p. a. i, 442. Într-adevăr proverbul zice: „hainele fac oameni” dar omniputința artiștilor cu ace (croitorilor) nu merge pînă atîta a pretinde că, dacă ei n-ar esista în lume, noi n-am fi fost oameni! isis (1859), 123²/39, cf. ib. 52²/16. Vom arăta care ortografie ni se pare mai conformă cu limba noastră și publicul literat va decide în omneputința sa. negruzzi, s. i, 341. În nici o operă nu putu să dea o mai mare probă de omnipotența, energia și vibrațiunea vocii sale. filimon, o. II, 301, cf. barcianu. Episcopul... susțînea omnipotența episcopească nu numai în cele spirituale, dar și în cele temporale și economice. sbiera, f. s. 222, cf. alexi, w., scriban, d. Ideea romană a omnipotenței statului. oȚetea, r. 330. Se cunosc opiniile lui Bergson, de asemeni entuziaste pentru omnipotența instinctului. ralea, s. t. ii, 167. – pl. : omnipotențe. – Și: (învechit) omneputință, omniputință, omnipotință (negulici) s. f. – Din fr. omnipotence. – Omneputință, omniputință < omni- + putință, după fr.