OMETIȚĂ s. f. (Regional) 1. Partea cea mai fină a făinii, care se depune sub formă de praf în timpul măcinatului; pospai. cf. cihac, ii, 210, DDRF, GHEȚIE, R. m., BARCIANU, JAHRESBER. VIII,112, 154. Unde se află de regulă multă făină și ometiță... provine, foarte adeseori, un fel de gîndac. marian, ins. 67, cf. alexi, w., cade. Înlăuntru pietrele huruiau lin; în covată curgea făina în zvîcniri ușoare; o ometiță fină, jucînd în bătaia soarelui, umplea încăperea, sadoveanu, o. v, 169. Făgăduiala asta e privitoare la o mămăligă fiartă bine din ometiță făinei de mei. id. ib. xIi, 799, cf. i. cr. ii, 163. Păreții erau plini de ometiță. Mat. dialect, i, 184, cf. 285, a v 15, 16, 18, 33, 34, vi, 6, 11, 26, alrm sn h 124, com. din straja – rădăuți. 2. (Rar) Zăpadă fină. În zborul lui [vîntul] spulbera prin jurul săniei o ometiță ușoară ca o negură, sadoveanu, p. s. 32. 3. (Rar) Rumeguș. cf. alr i 1852/266, 348. – Din ucr. обметипя „resturi de făină”.