OINĂ¹ s. f. sg. Joc sportiv între două echipe, cu o minge mică: fiecare jucător din echipa „la bătaie”, după ce bate mingea cu un băț, încercînd să o trimită cît mai departe în terenul ocupat de echipa „la prindere”, fuge printre adversari pentru a ajunge în fundul terenului și a reveni la linia de plecare fără a fi atins cu mingea de către aceștia. Sînt vreo trei jocuri cu mingea: țicul, hoina și poarca. conv. Lit. ix, 7. Puțin mă stingherea de la jocul mijoarcei, al zmeilor și al oinei. gane, ap. cade. Spune că nu-s încă bun, Nici de cușma bărbătească, nici de numele străbun. Și de ce? că fug de curte, că-n ogoi mă joc de-a hoina. davila, v. v. 27, cf. dr. i, 289. Jocurile... erau din cale afară de nebunești: șodronul, pichiul, oina care-ți lua talpa ghetelor. brăescu, a. 126. Fusese un jucător de oină faimos în țara întreagă. v. rom. iulie 1954, 22. Întrecerile din penultima etapă a campionatului republican de oină... s-au încheiat. sp. pop. 1963, nr. 4 320, 2/5, cf. h x 23, 70, 318, xii 387, alr ii 4 348/514, 531, 727, 791, 812, 987. – Accentuat și: oină (alr ii 4 348/414, 520). – Și: hoină s. f. – Etimologia necunoscută. cf. tc. oyun.