OFICINĂ s. f. (Livresc) 1. Laborator al unei farmacii, al unei instituții de cercetări etc.; p. ext. (de obicei glumeț) cameră de lucru, atelier (de fierărie, de frizerie, de pictură etc.). Meșterul carele au crescut în ofițină. molnar, i. 34/19. Oficinele (locul unde lucrează meșterii). conv. mec. 55/30. Un bun spițer, nelipsit din oficina lui. kretzulescu, m. 13/1, cf. polizu. Acest rege, poet și filozof, petrecea zile și nopți întregi în oficina celebrului pictor, filimon, o. II, 142, cf. DDRF, GHEȚIE, R. m., BARCIANU, alexi, w. Mustețile domnului Georges, resfirate subt nas și arcuite deasupra nărilor, ca ieșite proaspăt din oficina celei mai moderne frizerii! hogaș, m. n. 38. Homer..., voind să descrie scutul lui Ahile, ne conducea în oficina zeului fierar în momentul cînd confecționa arma. PUȘCARIU, L. R. I, 4. 2. Loc sau mediu social în care se urzesc intrigi, comploturi. Se pretinde că [acest pamflet] pornește dintr-o oficină, odinioară extrem dinastică. caragiale, o. vii, 452. Ridicind vălul și privind în oficina unui plăzmuitor aflăm cum trebuie să procedăm în asemenea împrejurări. bul. com. ist. i, 31. Fetele noastre nu execută, cu toată grația, indispensabila reveransă, dacă n-au ieșit din oficina iezuită complet transformate. HOGAȘ, DR. II, 171, cf. CONTEMP. 1948, nr. 105, 3/4. Cum aveau să dovedească aceiași acuzatori că el se ocupase cu spionajul sau finanțase o oficină de spionaj? stancu, r. a. v, 335. – pl.: oficine. – Și: (învechit) ofițină s. f. – Din lat. officina, -ae, germ. Offizin, fr. officine.